Istorie · Politica

La final, rămâne doar judecata Istoriei

REGELE MIHAI - DECORATII - PALATUL ELISABETA
Sursă foto: http://www.aktual24.ro

Se spune că noi românii nu ştim să ne preţuim valorile decât atunci când e prea târziu. Poate că este doar un clişeu sau poate nu. Dar azi, la judecata istoriei, este obligaţia fiecăruia dintre noi, fie că suntem regalişti sau republicani, să onorăm valoarea urmărind cursul adevărului istoric. Să respectăm Istoria, salvând-o din capcana mlăştinoasă a manipulării.

Regele Mihai, ultima mare personalitate aflată în viaţă de pe scena celui deal Doilea Război Mondial putea fi, acel model de rege aflat în vârful piramidei monarhice. Avea şi are toate calităţile. Popularitate, spirit arbitrar, prudenţă, calm, echilibru în judecată şi o largă viziune democratică. Este opusul autoritarismului şi a monarhului ofensiv. Dar oare România ar fi meritat un asemenea rege? Cu siguranţă, răspunsul este afrimativ înainte de 1947 şi foarte greu de menţionat după 1989, după patru decenii de tăvălug comunist. În orice caz, întrebarea tinde să devină retorică, deoarece în ambele momente printrun joc frustrant, Istoria i sa opus.

La fel ca şi istoria, şi destinul s-a încăpăţânat să fie crud cu ultimul monarh al României. La vârsta de numai şase ani Regele Mihai devine suveranul ţării, după ce iniţial tatăl său, Carol al IIlea, renunţă la tronul României Mari în detrimentul marii sale dragoste Elena Lupescu şi declanşează criza dinastică. România a fost condusă vreme de trei ani de o regenţă. În 1930, Carol al IIlea se întoarce în ţară şi este încoronat rege având sprijinul elementului politic.

După pierderile teritoriale din vara lui 1940 când Basarabia şi nordul Transilvaniei sunt rupte de patria mamă, iar pe lângă acestea se pierde şi Cadrilaterul, Carol al IIlea îi transferă Regelui Mihai prerogativele regale Carol a evitat să folosească cuvântul abdicare iar Mihai, abia ieşit din adolescenţă dar cu o maturitate ieşită din comun redevine rege. Desigur, rolul său era doar formal, România era condusă de un regim militar, şef al statului fiind Ion Antonescu, iar pentru o perioadă destul de scurtă de timp guvernarea a colaborat şi cu Mişcarea Legionară. De foarte multe ori nu numai că deciziile erau luate fără ca Regele să fie consultat dar de şi mai multe ori acesta nici măcar nu era informat. Teribil de frustrant pentru o personalitate atât de capabilă, să fie nevoit să privească neputincios cum ţara se scufundă.

Însă să ne oprim puțin şi asupra unui moment de o importanţă capitală, moment care l-a aruncat pe Regele Mihai într-o controversă istorică fără de final. Este vorba evident de 23 august. Acel 23 august atât de controversat dar mai ales atât de mistificat. Lucian Boia spunea că pe 23 august 1944 regele s-a simţit pentru prima dată cu adevărat rege. Nu îmi permit să-l contrazic dar ţin să-l completez. Pe 23 august regele şi-a arătat cu adevărat puternica personalitate.

Înainte să demitizăm teoria ’’regelui trădător’’ ţin să ne oprim asupra unor evenimente istorice care au consolidat 23 august.  Întâi, să subliniem faptul că 23 august nu a însemnat nicidecum instaurarea regimului comunist în România aşa cum eronat foarte multă lume percepe. Fenomenul este explicabil având în vedere puternica propagandă ideologică a celor patru decenii de comunism.

În primele momente din 23 august, când am întors armele Germaniei naziste, comuniştii nici măcar nu erau prezenţi.  Ei au apărut ulterior în cel de-al doilea moment al evenimentului prin intelectualul şi capabilul Lucreţiu Pătrăşcanu pentru ca mai apoi să acapareze întregul moment. Vina aparţine şi partidelor politice istorice, care speriate, au ezitat. În cele din urmă comuniştii şi-au însuşit toate meritele mistificând evenimentul. O ezitatare ce a costat enorm România. Adevărul este că Partidul Comunist din România, aflat atunci în ilegalitate avea o popularitate extrem de scăzută.

regele-mihai-maresalul-antonescu-23-august-1944
Sursă foto: http://www.ziuaveche.ro

Principalul actor al celor petrecute a fost Regele Mihai. Prin lovitura de Palat din 23 august, Regele Mihai a decis arestarea mareşalului Ion Antonescu şi ieşirea României dintr-un război pe care Germania şi aliaţii săi îl pierduseră deja. Această acţiune, a scurtat cu luni bune războiul, merit recunoscut şi pe plan internaţional.

Tânărul rege a aşteptat ca Ion Antonescu să scoată ţara din război, lucru ce nu s-a întâmplat. Sunt voci care suţin că Ion Antonescu negocia ieşirea României din război şi recuperarea teritoriilor pierdute. Nu există niciun document care să ateste acest lucru, fapt pentru care teoria rămâne o simplă ipoteză, nicidecum un adevăr istoric. Regele Mihai a acţionat în interes naţional.

Desigur, se poate ridica chestiunea moralităţii în 23 august. Dar mai poate fi moralitatea o virtute într-un război total în care fiecare naţiune îşi urmăreşte propriul interes? Miza devenise imensă: lupta pentru supravieţuire. E uşor de analizat şi de judecat ceea ce s-a întâmplat atunci, acum, la rece dar îşi poate imagina cineva ce presiune apasă pe umerii tăi când de decizia pe care o iei atârnă soarta întregii naţiuni? Decizia curajoasă pe care Regele Mihai a luat-o, a readus Transilvania la patria mamă. E adevărat, a compromis soarta Basarabiei pentru care lacrimi se scurg şi azi. Se poate pune un semn de întrebare doar faptului că după 23 august când armele au fost întoarse armistiţiu cu URSS s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944. Însă poate fi cineva atât de naiv încât să creadă că ruşii ar fi semnat un asemenea act fără să îşi consolideze controlul asupra Basarabiei la care nu au renunţat niciodată?

Un alt aspect foarte important pe care ţin să îl punctăm şi care deseori este trecut cu vederea, este faptul că MS Regele Mihai a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă să se opună instaurării comunismului în România. S-a luptat trei ani până la abdicarea impusă din 30 decembrie 1947. În perioada dintre 1945 şi 1946, a apelat la greva regală, când a refuzat să semneze acte ale guvernului Petru Groza şi să primească miniştri în audienţă. Iar pumnul în masă al reprezentantului sovietic, Andrei Vîşinski era de fapt pumnul şi politica lui Stalin.

Practic, regalitatea şi Mihai I au fost ultimul bastion al României care s-a opus comunismului. Totodată, s-a lansat ipoteza potrivit căreia Regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din România, dar relatările despre viaţa sa din exil arată faptul că acesta a trebuit să îşi câştige existenţa prin muncă proprie.

Nu în ultimul rând, la fel de controversat este şi actul de abdicare pe care MS Regele Mihai a fost silit să îl semneze pe 30 decembrie 1947, şi pe care ulterior l-a contestat. Acesta a fost supus unori presiuni sovietice enorme, greu de imaginat. S-a apelat la şantaj murdar şi la amenninţări. Petru Groza a adus în discuţie soarta celor peste 1,000 de studenţi închişi în temniţele comuniste, arestaţi în timpul demonstaţiilor promonarhiste şi anticomuniste. Este limpede că nu putem vorbi de nicio trădare ci doar de decizii raţionale. Riscurile la care regele s-a expus pentru România au fost enorme. Mihai a încercat să ţină piept năpastei comuniste singur, în timp ce Occidentul, aşa cum avea să afirme ulterior a fost cel care a închis ochii şi a lăsat România ’’în umbra marelui URSS’’.

regele-mihai-1992-1
Sursă foto: http://www.stelia-tanase.ro

După 1989, după ce comunismul a picat, regele a încercat spre sfârşitul anului 1990 să se întoarcă în ţară. A fost interceptat şi urmărit pe Bucureşti Piteşti şi obligat să facă cale întoarsă. Avea interdicţie pe teritoriul României, semn clar că revoluţia anticomunistă a fost acaparată de acei neocomunişti pe care foarte bine îi definea regretatul Cristi Paţurcă, şi, care îl aveau în frunte pe un om din vechea gardă ce va fi ales de două ori preşedinte al României prin vot democratic. Ce paradox! Un alt mod prin care Istoria ne surâde ironic!

În 1992, cu prilejul sărbătorilor de Paşte regele a fost lăsat să petreacă o săptămână în România. A fost un triumf extraordinar al Casei Regale. Prezenţa Regelui Mihai a adunat o mulţime incredibilă de oameni semn că monarhia nu a putut fi îngenuncheată nici măcar în patru decenii de propagandă comunistă. Evident ulterior neocomuniştii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-l ţină pe rege departe de poporul său. Departe de România. Cetăţenia română i-a fost recunoscută abia la 21 februarie 1997, ea fiind pierdută în urma deciziei guvernului comunist din 22 mai 1948.

Regele Mihai a jucat un rol decisiv şi în procesul de democratizarea al României. Acesta, prin diferite misiuni diplomatice a susţinut aderarea României la NATO şi la Uniunea Europeană. Orice acţiune politică şi diplomatică pe care a iniţiat-o a fost în interesul României şi a românilor, lucru de necontestat. Din păcate, poporul român, lipsit de un spirit civic şi politic dezvoltat, prea puţin percepe acest aspect. Spiritul balcanic îl apropie mai mult de modelul liderului populist, ofensiv şi vocifer.

Ceea ce este ironic, este că rar întâlneşti un om politic care să nu îşi exprime respectul pe care îl poartă Regelui, care să nu îşi declare public afinitatea pe care o are monarhiei, care să nu puncteze rolul pe care Regele Mihai l-a avut asupra procesului de democratizare a României. Însă şi mai rar vei întâni unul care să nu urmărească doar un capital electoral. Parşivitatea clasei politice nu ezită să ne uimească pe zi ce trece.

Este datoria noastră, în schimb, să nu uităm niciodată oamenii care au făcut sacrificii pentru România. Avem obligaţia să ne luptăm pentru ca ei să rămână mereu în memoria colectivă, purtând în acelaşi timp şi misiunea de a corecta Istoria pe care alţii au scris-o în interes propriu.

Advertisements

One thought on “La final, rămâne doar judecata Istoriei

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s