Istorie · Politica

Partide politice în România interbelică. Gigantul PNL, sub semnul lordului Ion I.C. Brătianu. (II)

 

tnr_800x800_57571_brat
Sursă foto: http://www.stirialba.ro

 

Politica internă a României în perioada interbelică a fost dominată și influențată de trei mari factori. În primul rând Unirea, urmată de război și reforme. Unirea nu a reprezentat doar o întregire teritorială ci și o importantă regândire a factorului economic. Formarea statului național unitar a dus la remodelarea scenei politice autohtone. După Marea Unire și-au continuat activitatea partidele înfințate înainte de Primul Război Mondial dar s-au impus și altele noi, provenite din provinciile unite.

După realizarea unirii, România avea o suprafață de 295.049 km² față de cei  137.000 km² înainte de 1918. Pe plan politic după Unire din cauza lipsei de filiale în noile provincii, partidele mari decad. Datele recensământului din 1930, primul al României întregite ne arată un total al populației de 18.057.028 dintre care cele mai importante procente reprezentau 71% – români, 7% – maghiari, 4% – germani și 4 % – evrei. Acești factori au jucat un rol important în economia și în politica interbelică.

La finele războiului ţăranul român se schimbase complet. A înțeles rolul important pe care îl jucase, în condițiile în care majoritatea hainelor de ostași fuseseră îmbrăcate de țărănime sub promisiunea împroprietăririi și a reformei agricole. De altfel, toate partidele vor susține după 1918, reforma agrară, diferențele vizau cantitatea de pământ care trebuia expropriată și cuantumul despăgubirii.

Un alt factor esențial l-a reprezentat reforma electorală. Mai exact, masa țăranilor devine activă politic prin acordarea dreptului de vot. Prima victimă a acestei reforme a fost Partidul Conservator. El fusese măcinat încă de la începutul secolului de o puternică criză cauzată de procesul accelerat de dezvoltare și modernizare. La finele Marelui Război existau două partide conservatoare și anume: Partidul Conservator și Partidul Conservator Naționalist. Baza partidului fusese distrusă de reforma agrară iar reforma electorală i-a dat lovitura finală. La alegerile din 1922, Partdul Conservator – Progresist nu obține nici măcar un mandat. Voturile celor câteva mii de moșieri se pierdeau în masa covârșitoare a voturilor țărănimii.

Pentru o mai amplă înțelegere a cifrelor ce vor fi prezentate, menționăm că în perioada interbelică nu îți garanta guvernarea câștigarea alegerilor. Partidul aflat la guvernare era stabilit de Rege iar de regulă acesta folosea un sistem rotativ.

 

După ce episodul anterior am prezentat Partidul Poporului, astăzi, este rândul Partidului Național Liberal.

 

Partidul Naţional Liberal – ‘’prin noi înşine’’

PNL a reprezentat de departe cea mai mare putere politică a României în perioada interbelică. Datorită unei solide baze economice, cadre foarte bine pregătite, o influenţă covârşitoare asupra regelui Ferdinand, promotorul unităţii statale şi a reformei agrară şi electorală şi, fără rival pe măsură până în 1926, PNL a dominat cu autoritate scena politică a primului deceniu interbelic.

Doctrina economică prin care îşi promova ideologia PNL se regăsea în politica ‘’prin noi înşine’’. Practic statul trebuia să intervină în economie prin protejarea burgheziei autohtone. Se urmărea dezvoltarea capitalului românesc. Printre măsurile pe care le promova se regăsesc: descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, dezvoltarea învăţământului, largi drepturi pentru muncitori, ziua de lucru de 8 ore sau îmbunătăţirea situaţiei funcţionarilor. Toate trebuiau implementate prin dezvoltarea capitalului autohton în pofida politicii pe care o vor promova ulterior ţărăniştii şi anume dezvoltarea României prin capital străin. Preşedinţii PNL în perioada interbelică au fost: Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă Brătianu (1927-1930), I.G. Duca (1930-1933) şi Constantin Brătianu (1937-1947).

Partidul Naţional Liberal s-a lovit de aceeaşi situaţie critică pe care au întâmpinat-o şi celelalte formaţiuni politice din perioada interbelică. Anume, odată cu formarea statului naţional unitar, adică a României Mari se ridica problema filialelor pe întreg teritoriul ţării. În aceste condiţii PNL a depus eforturi enorme pentru a-şi întinde organizaţia la scara întregii ţări. În ianuarie 1923, fuzionează cu Partidul Ţărănesc din Basarabia şi cu Partidul Democrat al Unirii din Bucovina. Reuşeşte totodată să atragă oameni politici din Transilvania sau Banat.

Prima mare guvernare liberală s-a conturat sub semnul puternicei personalităţi a celui ce a fost lordul politicii interbelice a României, Ion I.C. Brătianu. Acesta deţinea un atuu puternic, prin influenţa pe care o avea asupra regelui Ferdinand. La 15 octombrie 1922,  organizează încoronarea regelui Ferdinad şi a reginei Maria la Alba. În semn de protest, Iuliu Maniu şi partidul său refuză să participe. Maniu îl acuza pe Ion I.C. Brătianu de monopolizarea clasei politice.  Tot sub tandemul Ion I.C. Brătanu – Fedinand în martie 1923 este adoptată Constituţia care vorbea deschis de separarea puterilor în stat. Influenţa pe care Brătianu o avea asupra regelui Ferdinand era de necontestat.  În timpul aceleiaşi guvernări România avea să se confrunte şi cu criza dinastică asupra căreia ne vom axa în următoarele episoade.

 

img_1700-poza-mare
Ziarul Universul. Sursă foto: fulgidevant.wordpress.com

 

Un gol imens care nu putea fi acoperit îl vor reprezenta evenimentele din vara şi toamna lui 1927. La 20 iulie 1927, la Sinaia, Castelul Peleş se stinge din viaţă regele Ferdinand. Este urmat într-un timp foarte scrut de Ion I.C. Brătianu care trece în nefiinţă la 24 noiembrie 1927. Golul lăsat în conducerea liberalilor era imens. Şef al partidului va fi ales Vintilă Brătianu. Acesta din urmă nu era înzestrat cu aceleaşi calităţi politice deosebite. Astfel, după numai un an, PNL era nevoit să se retragă de la putere.

A doua mare guvernare liberală are loc între 1933 şi 1937. Contextul politic era total diferit însă politica promovării capitalului authton se regăsea în continuare în doctrina liberală. După moartea lui Vintilă Brătianu, I.G. Duca preia şefia PNL. În 1937 acesta este asasinat de către legionari în gară la Sinaia iar Gheorghe Tătărescu este desemnat de regele Carol al II-lea ca prim ministru. Odată cu eşecul guvernării ţărăniste, liberalii se vor impune printr-o nouă guvernare. Dar de această dată situaţia nu era deloc roză. Datoria externă a României, dublată de guvernul ţărănist obliga noua guvernare la o plată cât mai rapidă în timp ce mapamondul abia îşi revenea după marea criză. Începând din 1937, politica se schimbă radical. Aşa cum am menţionat deja liberalii erau opozanţii împrumuturilor externe. Astfel, trec la tăieri drastice pentru stabilizarea ţării impun austeritatea. O măsură necesară considerând situaţia economică a României din acea decadă. Aşa se naşte şi termenul de ‘’naţionalism economic’’ prin care liberalii promoveză ulilizarea strict a industriei româneşti ca măsură a ieşirii din recesiune. Practic, atât statul care beneficia de taxe cât şi industria autohtonă aveau de câştigat. Era un câştig de ambele părţi iar politica urmărea să creeze o economie îngrădită naţional care să aducă profit strict mediului autohton. Rezultatele începeau să se vadă. Economia României se afla într-o evidentă creştere. Lentă, este adevărat, tot procesul de altfel impunea un ritm de creştere lent, dar economia României interbelice începea uşor să zărească luminiţa de la capătul tunelului. Acest proces, este oprit brusc de evenimentele ce vor urma odată cu anul 1939. Izbugnirea celui de-al Doilea Război Mondial va stopa o politică ce începuse uşor să dea roade. A doua guvernare liberală se prăbuşeşte în umbra evenimentelor care vor zgudui întreaga Europă şi vor avea o imensă influenţă şi asupra României interbelice. Evenimentele ce se vor desfăşura în anii următori vor definitiva sfârşitul României interbelice.

După moartea lui I.C. Brătianu din 1927, și, mai ales, după retragerea de la guvernare din anul următor frământările din partid s-au înmulțit, ducând la constituirea mai multor grupări disidente și chiar la sciziuni. Astfel în 1929, fostul ministru de Justiție Ioan Florescu a creat o grupare disidentă ’’Omul iber’’ care ulterior se va intitula Partidul Liberal-Democrat. În 1930, o grupare masivă care îl avea în frunte pe Gheorghe Brătianu va părăsi partidul și va întemeia un nou Partid Național Liberal. Perioada 1934-1938 adâncește criza liberalilor din cauza confruntărilor dintre ’’tinerii’’ liberali conduși de Gheorghe Tătărescu și vechea gardă. Tătărescu deținea funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, adică primul ministru al României. Tătărescu fusese numit în funcție la insistențele regelui Carol al II-lea după asasinarea președintelui PNL și totodată primul ministru al României I.G. Duca.

Atât PNȚ cât și PNL au fost scoase de pe scena politică după război, la finele anului 1947. Au căzut victimele (la fel ca și celelalte formațiuni) măsurilor represive a Partidului Comunist Român. Cadrele lor au fost arestate iar cei mai mulți  şi-au găsit sfârșitul în închisoare.

 

Va urma…

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s