Istorie · Politica

Politica externă a României în perioada interbelică. Tratate și alianțe

 

Mica_Intelegere_1933.jpg
Nicole Titulescu și Mica Antantă. Sursă foto: http://www.historia.ro

 

La finele Primului Război Mondial politica externă a fiecărui stat implicat in conflagrație și nu numai va fi total revizuită. România nu va facea nicio excepție. Ieșită din război prin Pacea de la Buftea – martie 1918 – (preliminară) și Pacea de la București – mai 1918 – (definitivă) aceasta pierde  Dobrogea și lanțul de munți de la frontiera cu Austro-Ungaria iar economia și politica intră în subordinea Puterilor Centrale. În martie 1918 în mijlocul dezastrului, România are parte de un câștig nesperat, unirea cu Basarabia, ca rezultat direct al înfrângerii Rusiei. Urmează la scurt timp ieșirea din război a Germaniei și destrămarea Austro-Ungariei. Pentru o Românie înfrântă alipirea continuă cu Bucovina iar într-un final obiectivul principal al intrării în război, unirea cu Transilvania, la 1 decembrie 1918. Un paradox istoric, intrată în război pentru Transilvania, România se alege și cu Basarabia, printr-o fericită conjunctură. Și toate acestea nu în urma unei victorii, ci în urma unei înfrângeri[1].

 

La finele războiului granițele Europei s-au schimbat. Imperii au plătit prețul suprem și s-au prăbușit. Situația geopolitică din jurul său, a obligat noua Românie întregită să se îndrepte spre o politică externă antirevizionistă prin alianțe care să îi ofere siguranța granițelor. În cele din urmă singurul vecin prieten al României era Marea Neagră.[2].

Cu toate că România purtase lupte grele cu Germanii împotriva cărora obținuse victorii strălucite precum cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz și avuse de suportat jaful ocupației germane, Marile Puteri au pregătit tratatul de pace cu Germania fără a îngădui delegației române să participe. Aceasta l-a semnat în prealabil la 28 iunie 1919. În aceste condiții liberalul I.C. Brătianu, seful delegației române cere ca proiectele tratatelor să le fie comunicate din timp pentru a putea fi analizate. Solicitarea includea nu doar partea română cât și cea greacă, polonă, sârbă și cehoslovacă. Consiliul acceptă să prezinte doar un rezumat al tratatului de pace cu Austria.  În urma unui nou protest al lui I.C. Brătianu și al delegațiilor menționate se obține amânarea emiterii proiectului către delegația Austriei. Documentul conținea clauze care obligau România să accepte amestecul Marilor Puteri în politica internă pe fondul grijii minorităților naționale. Totodată, ea este obligată să acorde pentru o perioadă de 5 ani drepul de liber tranzit pentru toate mărfurile și mijloacelor de transport a Puterilor Aliate fără a percepe nicio vamă. În aceste condiții I.C. Brătianu părăsește conferința păcii și demisionează din fruntea guvernului României. După amenințări care au mers până la excluderea României de la Conferință, guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod semnează tratatul de pace cu Austria care recunoștea unirea Bucovinei cu România. Tot în aceeași zi, 10 decembrie 1919 este semnat și tratatul cu Bulgaria care stabilea granița dintre cele două țări la cea din 1913.

 

O problemă aparte a ridicat-o tratatul cu Ungaria. Delegația maghiară susținută de unele cercuri politice din Marea Britanie, Franța sau Italia care urmăreau interesul financiar se împotriveau destrămării Ungariei. Cu toate acestea partea română din care făceau parte numeroși oameni abili din punct de vedere politic reușește să susțină punctul exprimat de Adunarea Națională de la Alba Iulia și să demonstreze cu date concrete faptul că Transilvania este un străvechi teritoriu românesc. Guvernul comunist de la Budapesta, de comun acord cu cel bolșevic de la Moscova refuză să își retragă trupele din Transilvania și atacă armata română aflată în Munții Apuseni. După lupte grele în 16-18 aprilie 1919 atacul este respins iar la 20 iulie 1919 armata română începe contraofensiva. Totul se sfărșește cu celebrul episod al ocupării Budapestei la 2 august 1919 iar după ce ordinea fusese restabilită trupele române se retrag în teritoriul național. La 4 iunie 1920, la Trianon, este semnat tratatul de pace cu Ungaria prin care se recunoaștea unirea Transilvaniei cu România.[3]

 

trianon
Tratatul de la Trianon. Sursă foto: http://www.radioconstanta.ro

 

De acum încolo România își îndreaptă politica externă spre asigurarea integrității teritoriale. Astfel, se naștere în iunie 1919, Societatea Națiunilor din care România făcea parte ca membru fondator. Pactul avea menirea de a menține pacea și de a evita o nouă conflagrație mondială. Se prevedea angajamentul  tuturor statelor membre de a menține și de a apăra integritatea fiecărui stat semnatar. România a promovat creșterea rolului internațional al acestui tratat militând pentru dezarmare și combaterea revizionismului. Meritele politicii externe a României sunt recunoscute prin ocuparea funcției de preșetinde al Adunării Generale al importantului tratat, de către Nicolae Titulescu, de două ori consecutiv în 1930 și respectiv în 1931.

Un nou moment important pe plan extern este nașterea primei alianțe cu caracter regional care se baza pe Pactul Societății Națiunilor mai sus amintit și care avea ca principal obiectiv crearea unui climat de securitate în sud-estul Europei. E vorba de Mica Înțelegere sau Mica Antantă care ia naștere în intervalul 1920-1921. În rolul principal se afla reprezentantul diplomației române, ministrul de externe Take Ionescu . El dorea un sistem de alinațe care să se opună oricărei mișcări revizioniste și care să cuprindă România, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Grecia. Disensiunile dintre Polona și Cehoslovacia, dintre Iugoslavia și Grecia dar și războiul greco-turc au dus la eșuarea planului. În această situație Mica Înțelegere a fost semnată ca un tratat de alianță între România, Cehoslovacia și Iugoslavia.[4]

Pe lângă tratatele menționate, România a continuat să își îndrepte politica externă spre Marea Britanie și Franța în care regăsea cel mai viabil argument al siguranței naționale. Succesul însă nu a fost decât unul palid. Astfel, după lugi demersuri diplomatice la 10 iunie 1926 este semnat tratatul de alianță cu Franța, care nu are decât o valoare morală. Era un tratat de prietenie, practic cea mai slabă valoare a unui pact. Se prevedea că în cazul unui atac neprovocat cele două țări se vor consulta asupra măsurilor ce trebuiau luate. Tratatul nu avea nicio obligație militară precum prevedea Mica Antantă și asta pentru că Franța a evitat un asemenea act.[5] Din punct de vedere politic pentru Franța nu era un câștig sprijinirea României. Dimpotrivă.  Franța încerca să recupereze enorma datoria pe care Rusia o avea din împrumuturile Marelui Război. În condițile în care după revoluția din octombrie 1917 din Rusia, bolșevicii aflați acum la putere refuzau să plătească datoria fostului Imperiu Țarist și care nu recunoșteau unirea Basarabiei cu România, era greu pentru partea franceză să semneze un asemenea act. Practic distrugeau orice speranță cu privire la un angajament de plată din partea rusă.

Cu Italia, este semnat un tratat la 17 septembrie 1926 prin care cele două state se angajau să se ajute reciproc în cazul unui atac neprovocat. Este de subliniat faptul că actul româno-italian își pierde din eficineță iar, la 1934 își pierde valabilitatea. Totul se petrece în contextul în care Italia lui Benito Mussolinii semnează un tratat de alianță cu Ungaria la 5 aprilie 1927 care vorbește de revizuirea granițelor și sprijinirea revizionismului horthyst.

În ceea ce privește relația cu Rusia, ea nu putea fi decât, desigur, tensionată. De altfel raporturile diplomatice româno-sovietice fuseseră rupte din ianuarie 1918 la inițiativa conducerii bolșevice. Problema se numea evident, Basarabia. S-a încercat readucerea la normalitate a relaților cu Rusia prin anumite contacte în perioada 1920-1924. În acest sens, între primul ministru român Alexandru Vaida-Voievod și comisarul poporului pentru afaceri externe, Gheorghi V. Cicerin are loc un schimb de radiotelegrame la începutul anului 1920, care aveau ca obiectiv tratative directe între cele două țări. Nu se ajunge la niciun consens, tratativele nu vor avea loc. Se stabilește totuși organiarea unei conferințe româno-sovietice la Viena în martie 1924 care eșuează din pricina aceleiași cauze. Partea sovietică refuză să recunoască unirea Basarabiei cu România.

 

Pactul de la Paris (sau Pactul Briand-Kellogg), semnat la 27 august 1928 ne aduce o  premieră. Este primul tratat care interzicea recurgerea la război pentru rezolvarea diferendelor între state. Statele semnatare se angajau să își rezolve problemele exclusiv prin mijloace diplomatice și pașnice. România aderă la acest pact după care semnează protocolul de la Moscova la 9 februarie 1929, protocol prin care România, Uniunea Sovietică, Polonia, Estonia și Letonia se angajau să-l pună imediat în vigoare. Până în 1933 la tratat aderaseră 33 de state.6 Cu toate acestea instaurarea hitlerismului în ianuarie 1933 a dus la o politică de revanșă din partea uneia din marile puteri europene. Se urmărea revizuirea tratatelor de la Versailles. Acest aspect a încurajat și celelalte state revizioniste, mai ales Ungaria. Din pricina factorilor menționați Pactul Briand-Kellong a eșuat.

După lungi negocieri este semnată la Atena în ziua de 9 februarie 1934 Înţelegerea Balcanică de către reprezentanţii Greciei, României, Iugoslaviei şi Turciei. Ea era deschisă adeziunii oricărui stat balcanic ce dorea respectarea principiilor Societăţii Naţiunilor. S-a militat pentru consolidarea securităţii şi pentru garantarea reciprocă a frontierelor balcanice.

O nouă  apropiere a relaților româno-sovietice se pentrece la negocierile dintre ministrul de externe al României, Nicolae Titulescu și ministrul de externe rus Maksim Litvinov.  După negocieri se perfectează un protocol la 21 iulie 1936 privind pactul de neagresiune între România și URSS. În document este precizat că Nistrul este granița dintre cele două state, iar nici România cât nici URSS nu puteau din punct de vedere militar să treacă Nistul fără acordul celeilalte părți.7 Acest aspect l-a făcut pe Titulescu să creadă că Uniunea Sovietică recunoștea unirea Basarabiei cu România. Totuși, Litvinov nu avea mandat din partea guvernului său și solicită amânarea semnării. În cele din urmă în august 1936, Nicolae Titulescu e îndepărtat din fruntea externelor iar în aceste condiții așa cum va afirma și Litvinov semnarea pactului nu mai era de actualitate. Chiar dacă URSS l-ar fi semnat, putem afirma cu tărie că nu ar fi reprezentat decât o mișcare diplomatică și nicidecum renunțarea la Basarabia și recunoașterea unirii acesteia cu patria mamă.

[1] Lucian Boia, Primul război mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, pp. 76-77

[2] Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, Editura Polirom, 2000

[3] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-19148), București, 1999

[4] Mihai Retegan, În balanța forțelor. Alianțe militar românești interbelice, Editura Semne, București, 1997, pp. 29-30

[5] Ibidem, p. 56

6 Ibidem, p. 63

7 Documente privind istoria României între anii 1918 – 1944 p. 515

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s